Pe Deea o recunoști ușor: este serioasă la antrenamente, are bicepsul impresionant și o disciplină de invidiat. Însă, dacă apuci să stai puțin de vorbă cu ea, descoperi din primele secunde că are un umor molipsitor, vorbește japoneză și – bonus – a numărat fluturi în timp ce a mers pe jos 1000 km prin Japonia.
În interviul de mai jos, Deea îți povestește despre cum se împletesc triatlonul, pole sport-ul și Excel-ul în viața ei. De ce disciplina bate motivația și cum a ajuns să urce pe podium fără să uite vreun gel de carbohidrați în tranziție.
Spoiler: exact genul de om care face performanță, fără să piardă bucuria drumului.
- Ce nu știm despre Deea? Dar ce trebuie sa știm?
Probabil nu știți că vorbesc japoneză și că acum 10 ani mi-am dat demisia de la locul de muncă de atunci și am luat Japonia la picior vreo două luni. Am mers pe jos aproape 1000 km, am urcat pe Muntele Fuji noaptea (ca să prind răsăritul pe vârf) și am numărat fluturi pe drum (nu mai știu câți am văzut în total, dar sigur mi-am notat pe undeva).
Ce trebuie să știți este că nu prea mă iau în serios – cel mai mult râd pe seama mea (și am și de ce). Zic asta pentru că recent am aflat că unora dintre colegii mei de club le e teamă de mine :D. Am bicepsul mare, dar sunt inofensivă. Însă îmi iau antrenamentele foarte în serios, probabil de aici și imaginea dură pe care mi-am creat-o.
- Dacă ai avea voie sa mănânci doar un singur lucru după fiecare cursă, pentru tot restul vieții, ce ai alege: pizza sau clătite? Justifică răspunsul.
E inuman să-i ceri unui triatlonist să aleagă un singur aliment la finalul unei curse. N-aș vrea să vorbesc în numele tuturor, dar sunt convinsă că cei mai mulți dintre noi ne-am băgat în sportul ăsta pentru mâncare 😊 Însă dacă realmente aș fi forțată de împrejurări, cel mai probabil aș alege pizza, pentru că mi-ar da mai multe calorii și o varietate mai mare de nutrienți decât o clătită, ceea ce ar grăbi procesul de recuperare.
Din fericire, îmi plac ambele în egală măsură. <3
- Cum îți convingi picioarele sa te mai asculte 180 km de bicicleta și un maraton?
Asta m-am întrebat și eu înainte să bifez prima mea cursă de distanță lungă. Între timp am aflat că picioarele nu au nevoie de convingere, au nevoie de antrenament. Nicio clipă pe tot parcursul cursei de distanță Ironman nu am simțit că mă lasă picioarele. Am intrat într-o stare aproape mecanică în care corpul făcea exact ce îl învățasem să facă la antrenament.
- Triatlon, pole sport, fitness – exista vreo legătură ori cum completează? Și care dintre aceste sporturi te face sa regreți decizia de a nu face balet?
Nu au nicio legătură și se completează doar parțial. Cred că antrenamentele de forță (plus mobilitate) stau la baza oricărui sport. Deci am grijă ca ceea ce fac în sala de fitness să-mi servească atât la triatlon, cât și la pole dance (sau, mai pe românește, la dansul la bară). În ceea ce privește triatlonul și bara, ei bine, nu am reușit să găsesc nici măcar un singur punct comun între acestea două. Triatlonul e un sport de anduranță, unde înotul are aportul cel mai mic, deci focusul principal este pe picioare. La pole sport e nevoie de multă flexibilitate și forță îndeosebi în partea superioară, iar dacă reziști să te învârți patru minute (sau cât are o melodie), ești OK. Deci… da, în diagrama Venn, la intersecția dintre aceste două sporturi se află un singur punctuleț: eu. 😊
Acum… în ceea ce privește baletul, ai atins un punct sensibil. Lipsa baletului din viața mea a fost, probabil, singurul meu regret multă vreme. Din păcate, părinților mei nu le-a venit idea să mă dea la balet – și înțeleg de ce: pentru că sunt mult prea înaltă și prea puțin flexibilă. Însă, la pole sport pot să râd despre asta, le spun uneori colegelor mele că sunt „badigardă la polerine,” se pot simți în siguranță la umbra mea. 😀
- Ai vreun ritual superstitios înainte de o competiție? Ori vreun obicei pe care îl respecți cu sfințenie?
Ritualuri și superstiții nu am. Dar 100% am obiceiuri. Cel mai important este lista de bagaje și strategia de nutriție. Am un fișier Excel cu 2 sheet-uri. Primul are câteva coloane (câte una dedicată fiecărui sport, și câte una pentru tranziții, nutriție și diverse).
Înainte să îmi fac bagajele, vizualizez cursa și notez în coloanele relevante fiecare obiect de care am nevoie în fiecare etapă a competiției. În felul ăsta, scad șansele să uit ceva acasă. În plus, refolosesc fișiere vechi, deci mă pot inspira din ce a gândit old-Deea înaintea cursei anterioare.
În al doilea sheet îmi fac strategia de nutriție. Vizualizez a doua oară cursa, dar de data asta mă gândesc la ce fel de nutriție iau în fiecare etapă și când. Estimările de timp și de cantitate le fac în funcție de modul în care am reușit să mă alimentez în antrenamente. Dacă, să zicem, în antrenament am reușit să iau doar 40g carbohidrat pe oră, e absurd să-mi fac calculele pentru 100g la concurs. Deci suprapun vizualizarea peste ce știu că poate duce stomacul meu și apoi îmi notez, ca să-mi pot fixa informația în minte. În cursele la care am sărit etapa asta, m-am păcălit singură că n-am nevoie de nutriție sau am amânat momentul în care trebuia să o iau și rezultatul a fost că am suferit groaznic la alergare sau – și mai rău – mi-am uitat nutriția în tranziție. #neveragain
- Care a fost momentul în care ai știut cu adevărat ca sportul va deveni un mod de viață, nu doar o activitate?
Nu am avut un moment cheie în care mi-am dat seama. Așa am crescut. Când eram copil, tatăl meu a ținut morțiș ca fratele meu și cu mine să știm să înotăm, să mergem pe bicicletă și să schiem. Deci ne-a încurajat mereu să ne mișcăm. Cu mine a avut succes la două din trei. Dar și dincolo de acestea trei, m-a lăsat să merg la orice sport am cerut: karate, tir cu arcul, sală, orice. Tot el m-a scos și prima oară la alergare, când aveam vreo 12 ani. Nu voia să mă ia cu el. Am insistat. Cred că îi era teamă că îl încurc sau că îl încetinesc. Mi-a zis atunci: „Bine, dar dacă vii cu mine, n-ai voie să te lași.” L-am luat în serios. El s-a lăsat când s-a răcit vremea în acel an, eu nici acum. Pentru că îmi ascult părinții, n-am să mă las niciodată de alergare. N-am voie! 😊
- Cum gestionezi momentele de oboseală mentală sau demotivare? Ai vreun mecanism interior?
Sigur că obosesc, sigur că îmi pierd motivația. Dar sub lucrurile astea există disciplina. Partea frumoasă la disciplină este că nu te naști cu ea, ci o lucrezi. E un mușchi suplimentar pe care îl antrenezi fără să-ți dai seama. Motivația vine și pleacă – mie îmi place să o exploatez la maxim atunci când o am. Dar cel mai adesea funcționez pe disciplină și atât. Și când n-am chef, îmi amintesc ce bine arată disciplina mea cu pătrățele, și mă trag singură de păr până ies pe ușă la antrenament. Mai ușor de zis decât de făcut, știu.
- Poveste-ne pe scurt cum te-ai pregătit pentru competiția X-Man de anul acesta? Competiție la care ai obținut locul 3, la individual feminin pe distanță lungă.
Când mi-a venit ideea să mă apuc de triatlon, nici n-am știut că există altceva decât distanța lungă. Deci, cumva, am intrat în sportul ăsta cu ideea fixă de a bifa o distanță lungă. Însă după ce m-am uitat mai bine la abilitățile mele și la ce presupune, de fapt, cursa asta (ca timp, energie, efort și bani), am decis să mă dedic triatlonului doar șase luni, la capătul cărora să termin un half-Ironman.
Iar abia apoi să reevaluez și să hotărăsc dacă mai vreau distanță lungă sau nu. În mod evident, am ales să continuu, dar pentru că sunt blondă doar în aparență, am făcut o chestie isteață și nu mi-am impus un timp anume în care să-l fac. Știam că aveam multe hibe, așa că (împreună cu Flabio, antrenorul meu) am ales să mă antrenez și să concurez în cât mai multe curse de half până când mă simt pregătită.
Și sunt genul de om care se simte pregătit la un moment dat, deci nu era riscul să amân până la pensie. Așadar, după primele 6 luni de probă, au urmat doi ani în care m-am antrenat sub îndrumarea lui Flabio și am concurat în alte nouă curse de half.
Iar în decembrie anul trecut (2024) am început blocul de antrenament dedicat cursei de la Oradea de anul acesta. Mărturisesc că ultima perioadă (adică cea din decembrie și până acum) a fost și cea mai ușoară. Greul l-am dus în cei trei ani anteriori. Dar simt că anul care urmează va fi greu din nou.😊
- Ce sfat ori recomandare i-ai da unei persoane care se gândește să facă sport de performanță, dar nu știe de unde să pornească?
I-aș recomanda să se adreseze unui sportiv de performanță :D. Eu sunt un sportiv amator, chiar nu știu cum arată viața unui sportiv de performanță. Dacă vrea să-i povestesc despre Excel, limbi străine sau eficientizarea unor procese operaționale prin metodologie LEAN (= mai puțină risipă, mai multă valoare), cu mare drag. Dar sportul de performanță nu e bucătăria mea.
- Dacă mâine ai renunța la toate competițiile, care este lecția esențială pe care ai duce-o mai departe?
Înțelegerea faptului că n-a fost niciodată vorba despre competiții. 😉
În concluzie, Deea ne lasă cu o idee simplă și valoroasă: sportul nu e despre podiumuri sau medalii, ci despre cine devii în drumul până acolo.
Dacă te întrebi de ce te-ai apuca de un sport greu – precum triatlonul – răspunsul nu este mereu legat de rezultate. Uneori e simplu: pentru că îți place! Ori, în cazul Deei, pentru că „n-ai voie să te lași”. 😊
Antrenează-te alături de noi!
Începe de astăzi să îți scrii propria poveste!
https://www.facebook.com/SevenSportClubTriathlon/
https://www.instagram.com/sevensportclub/
*Interviu realizat de Mădă, Seven Sport Club Content Maker